Marțea în care te-am uitat...

Era o marți ca oricare alta, o altă zi de toamnă rece și închisă și sufletul îmi era asemeni ei, rece. M-am trezit de dimineață cu o poftă nebună să plâng, să plâng mult până ce odată cu lacrimile îmi va seca și dorul de tine. Dar n-am plâns... și nu m-am abținut să o fac, ci doar simțeam că lacrimile îmi erau deja secate. Căutam să simt o durere care deja nu mai era acolo... pentru că te-am uitat. Am uitat promisiunea din ochii tăi în dimineți cu soare și iubire ce părea nesfârșită, am uitat cum îmi uitam mâna în mâna ta și nu știam că am nevoie de ea înapoi, am uitat senzația buzelor tale pe umărul meu trezindu-mă dimineața și făcându-mă să zâmbesc înainte de a deschide ochii.

"Eu am să te aștept mereu", mi-ai spus și te-am crezut, nu credeam că mă vei aștepta de la distanță, știu că nu mă aștepți de la distanță... La fel am crezut că sufletul meu te va aștepta și el mereu, te-a așteptat de fapt și când nu-ți cunoștea numele, știa că ești, că exiști... dar nu știa că o să te și piardă. Și te-a pierdut în acea marți de toamnă, fără furtuni, fără nori și strângeri de inimă, te-a pierdut ca pe un pumn de nisip împrăștiat de o rafală de vânt. Nu doare că nu ești, dar simt că nu ești, așa cum am simțit întotdeauna.

Cu tine îmi eram suficientă, exact așa cum sunt. Tu ai știut de la început cine eram, nu am putut să mă ascund nici o clipă de tine și m-ai iubit așa. Cu tine am fost eu până în măduva oaselor, acum am rămas doar eu... eu, cea care obosește uneori să joace diferitele roluri pe care le are în viața asta, eu, cea care vrea o pauză de la toți și toate și vrea să fie pur și simplu ea... dar ea te-a uitat, ea nu te mai caută ca pe un refugiu, nu te mai visează în brațele ei care te-ar fi îmbrățișat o viață și înc-o viață.

Asta a fost marțea în care te-am uitat... sau poate doar am uitat să te uit...