sâmbătă, 4 martie 2017

În seara asta vreau acasă... la tine.

M-am urcat în mașină, deja e târziu, picioarele mă dor și nu-mi doresc decât să mi le odihnesc moale între cearceafuri un pic reci la început, apoi calde și primitoare. Pornesc mașina și cu primul sunet al melodiei pe care o ascultam rămân suspendată într-un moment care mi se desfășoară imaginar în fața ochilor. Vreau să merg acasă... acasă la tine... să urc cele câteva scări aproape în fugă, iar în fața ușii tale să încetinesc și să bat ușor cu vârful unghiilor în ea. Ai sonerie, am aflat la un moment dat, dar bătaia ușoară a degetelor mele mă face să mă simt ca într-un film franțuzesc, intrigant și senzual în același timp. Îmi deschizi deja somnoros și mormăi ceva a protest când îmi pun brațele în jurul gâtului tău și te sărut și fugi apoi la locul tău, pe canapea în sufragerie. 

Aud un claxon în spatele meu, s-a făcut verde la semafor și pornesc înainte, dar gândul îmi revine înapoi la tine. Nu mă pot abține în seara asta, mai mult ca sigur nici în restul timpului, dar cine își mai dă seama... Te văd cum te ridici brusc de pe canapea și îmi spui "mi-e somn", hotărât, fără să-mi mai lași timp de replică. "Vii?"... vin. Ne băgăm în patul care miroase tot a tine... oare seara următoare va mirosi și a mine?! Îmi ocup timidă o jumătate de pat, dar tu mă tragi spre tine și mă iei în brațe. Ești cald și bun... Îmi găsesc locul acolo în brațele tale și încerc să adorm cuminte. Dar cine poate să adoarmă? Îți ascult respirația și abia îndrăznesc să mă mișc deși simt că îmi amorțește ceva pe undeva. Mă salvezi și de data asta când te miști tu și mă simt ușurată. Oare de ce sunt atât de grele nopțile la început? E curios cum oamenii caută să se cunoască mai bine chiar și când se presupune că ar trebui să doarmă. 

Încă o intersecție, încă o curbă și sunt mai departe... mai departe de tine, de îmbrățișarea ta în care vreau să-mi petrec noaptea veghindu-ți somnul sau stricându-ți-l cum îmi spui de fapt a doua zi. Mai două străzi și ajung acasă, la mine de data asta... dar poate mâine-seara sau seara următoare drumul, mașina sau inima mă vor duce spre tine și în fiecare seară după aceea.

luni, 26 decembrie 2016

Désespoir


Mon âme me semble perdue
Dans la nuit des ombres,
Mon cœur ne parle plus
Et les jours sont sombres.
Chaque jour et chaque nuit
La vie se passe si triste
Et il ne reste puis
Qu'une solitude sinistre.
Même si le soleil se lève
Le bonheur, ne me l'apporte
Car je n'ai plus de rêves
Qui pourraient m'ouvrir une porte.
Aucun oiseau ne chante,
Le vent s'est arrêté
Et dans l'air on sent
L'odeur d'un temps passé.
Ainsi la tristesse me rend
Toujours grise et pessimiste,
Je ne serai plus souriante
Car tout le monde m'attriste.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Câte dimineți, atâta pasiune.


Văd un fluture galben și diafan care zboară spre mine rătăcit... se așează pe obrazul meu și aripile lui catifelate mă fac să zâmbesc. Deschid ochii pe jumătate și realizez că a fost doar un vis... e dimineață... razele soarelui cad jucăușe pe fața mea, iar tu îmi mângâi tandru obrazul...
Ma întorc spre tine și cearceaful alunecă de pe mine dezgolindu-mi sânul obraznic ... îți treci mâna prin părul meu, mă săruți și îmi spui șoptind "bună dimineața!".
Îți zâmbesc și mă apropii de tine, mâna-ți caldă îmi cuprinde mijlocul și alunecă apoi pe spatele meu stârnindu-mi mii de fiori. Tragi cu totul cearceaful de pe mine, mă tragi deasupra ta și simt cum timpul se oprește în loc. Un loc din care nu vreau să mai plec, un loc în care vreau să mă pierd năucită de trăiri despre care nu credeam că există, ci doar le-am citit scrise atât de minunat de alții
Trupurile noastre se recunosc singure, își amintesc pe rând ce le aduce plăcere, ce le încântă și le fac să reacționeze năvalnic și să creeze povești aproape imposibil de redat în cuvinte.    


În curând gemetele mele umplu camera și auzul tău încântat, te văd zâmbind complice și mă cuprinzi între brațele tale puternice întorcându-mă pe spate și continuând să mă ridici și să mă prăbușești într-o pasiune fără început și sfârșit, îți strig înnebunită numele și îmi doresc ca acele momente să nu se mai sfârșească, vreau să mă contopesc cu tine, să te simt al meu în întregime. Si în acele momente chiar ești doar al meu, nimeni și nimic nu mai încape între sufletele nostre, tot aerul e plin de noi și de imensitatea sentimentelor noastre.  Dacă ar fi un moment pe care aș putea să-l aleg să ne definească ar fi cu siguranță acesta, acest moment în care suntem atât de pierduți unul în celălalt încât devenim unul, iar acest moment este desăvârșit.  

Astfel de momente sunt cele care fac viața atât de frumoasă încât nu vrei să o împarți cu nimeni altcineva decât cu cei care ți le dăruiesc, să-i știi mereu aproape de sufletul tău chiar și când nu sunt lângă tine, dar știi că vor reveni mereu cu aceeași dăruire ca a ta. Si atunci aștepți... aștepți următoarea dimineață plină de aceeași pasiune tulburătoare și nesfârșită.