Desi s-ar putea sa fiu contrazisa, eu personal nu m-am considerat niciodata ceea ce se cheama o romantica incurabila, nu cred ca sunt nici macar una moderata. Am avut intotdeauna o doza de cinism suficient de mare incat sa-mi dezarmez singura toate miturile romantice care incepeau cu un el, frumos ca rupt din soare, cu bratul plin de flori si buzele de cuvinte dulci si terminandu-se cu o nunta ca-n povesti de 3 zile si 3 nopti.
Am apreciat intr-o relatie umorul, pasiunea, conexiunea emotionala si cea intelectuala inaintea gesturilor romantice si a declaratiilor inflacarate. Nu m-au dat pe spate pana acum buchete enorme de flori trimise cu cine stie ce ocazie, dar am apreciat o floare sau trei sau cinci daruite din inima fara o ocazie speciala, ci doar pentru ca acel cineva s-a gandit la mine; nu m-a impresionat un "te iubesc" sau "imi placi" spuse in gura mare doar pentru urechile altora, dar mi-a mers la suflet un "imi esti draga" stiut doar de mine si el si momentul perfect in care mi-a fost spus. Nu sunt adepta gesturilor romantice grandioase, ci mai degraba a celor mici, dar de valoare... Acelea pe care uneori le vad doar eu, dar stiu ca vin din suflet si asta le da adevarata valoare.
M-am gandit la cateva momente romantice transformate deja in clisee si am realizat, prin prisma a ceea ce am trait eu in acele momente, ca exista si un motiv pentru care au devenit clisee si anume ca alaturi de persoana potrivita pot avea o incarcatura emotionala deosebita. O plimbare romantica sub un cer instelat si cu luna plina mi se parea ceva pe cat de banal, pe atat de supraestimat pana in acea noapte racoroasa cand el m-a tinut in bratele lui sub o luna plina senzationala si m-a sarutat atat de tandru incat m-am ridicat pe varfuri doar ca sa nu-mi dea drumul prea repede. Felul in care razele lunii ii luminau chipul si cum de aproape buzele lui pareau pictate in tonuri de gri si argintiu deopotriva au facut timpul sa stea pe loc si acele momente sa ramana cu mine de fiecare data cand privesc o luna plina.
O cina romantica la lumina lumanarilor imi suna aproape plictisitor, nu insa si in serile incantatoare de vara cand luam o cina tarzie intr-un cadru superb, cu un pahar de vin bun, muzica in surdina si cea mai placuta companie, el. Orele in care conversatia curgea intre noi atat de natural pareau uneori clipe, clipe pline insa care se terminau doar pentru a face loc altora inca si mai vii si memorabile.
Am apreciat intr-o relatie umorul, pasiunea, conexiunea emotionala si cea intelectuala inaintea gesturilor romantice si a declaratiilor inflacarate. Nu m-au dat pe spate pana acum buchete enorme de flori trimise cu cine stie ce ocazie, dar am apreciat o floare sau trei sau cinci daruite din inima fara o ocazie speciala, ci doar pentru ca acel cineva s-a gandit la mine; nu m-a impresionat un "te iubesc" sau "imi placi" spuse in gura mare doar pentru urechile altora, dar mi-a mers la suflet un "imi esti draga" stiut doar de mine si el si momentul perfect in care mi-a fost spus. Nu sunt adepta gesturilor romantice grandioase, ci mai degraba a celor mici, dar de valoare... Acelea pe care uneori le vad doar eu, dar stiu ca vin din suflet si asta le da adevarata valoare.
M-am gandit la cateva momente romantice transformate deja in clisee si am realizat, prin prisma a ceea ce am trait eu in acele momente, ca exista si un motiv pentru care au devenit clisee si anume ca alaturi de persoana potrivita pot avea o incarcatura emotionala deosebita. O plimbare romantica sub un cer instelat si cu luna plina mi se parea ceva pe cat de banal, pe atat de supraestimat pana in acea noapte racoroasa cand el m-a tinut in bratele lui sub o luna plina senzationala si m-a sarutat atat de tandru incat m-am ridicat pe varfuri doar ca sa nu-mi dea drumul prea repede. Felul in care razele lunii ii luminau chipul si cum de aproape buzele lui pareau pictate in tonuri de gri si argintiu deopotriva au facut timpul sa stea pe loc si acele momente sa ramana cu mine de fiecare data cand privesc o luna plina.
O cina romantica la lumina lumanarilor imi suna aproape plictisitor, nu insa si in serile incantatoare de vara cand luam o cina tarzie intr-un cadru superb, cu un pahar de vin bun, muzica in surdina si cea mai placuta companie, el. Orele in care conversatia curgea intre noi atat de natural pareau uneori clipe, clipe pline insa care se terminau doar pentru a face loc altora inca si mai vii si memorabile.
As adauga la aceste momente cumva consacrate intr-un repertoriu de astfel de scenarii romantice si faptul ca romantismul este un sentiment ce vine din inima, din tandretea pe care celalalt o trezeste in tine si orice gest poate fi la momentul potrivit romantic. Poate fi un simplu sarut care sa iti inmoaie genunchii, poate fi o strangere de mana atat de intima incat sa nu vrei sa-ti mai desprinzi mana din mana lui sau poate fi manunchiul de flori de camp pe care le privesti a doua zi dimineata pe masa si zambesti din toata inima simtind cu cat drag ti le-a daruit cu o zi inainte. Romantismul nu se invata as zice eu, el se simte...si iti iese cu adevarat cand esti sincer si iti lasi sufletul sa vorbeasca prin gesturi si nebunii marunte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu