Ce treabă am eu?!

Suntem atât de aproape încât aerul dintre noi e insuficient pentru amândoi, îmi simt mintea încețoșată, abia își mai poate susține toate argumentele alea interminabile pentru care nu ar trebui să îți cedez. De la distanța asta nu îmi mai aud decât pulsul nebunesc, trupul preia controlul asupra rațiunii, simțurile mi se ascut și își spun și ele la rândul lor punctul de vedere, tare, răspicat, imposibil de ignorat și aruncat într-un colț al minții. De la depărtare sau de la o distanță de un braț între noi mi-era mai ușor să îmi înghit pornirile, să-mi las mintea să se dea mare cum că știe ea mai bine și să fac bine să-mi văd de treaba mea - ce treabă am eu în vârful degetelor tale care se simt ca un curent electric prin tot corpul meu, ce treabă am eu pe moliciunea buzelor tale care-mi ard pielea și o liniștesc la loc?!   

Acum însă ești aici, la o distanță de două guri flămânde, habar n-am cum ai ajuns aici, ai venit tu singur sau poate te-am chemat eu, ce mai contează?! Ne vom tachina pe tema asta mai târziu în viață, acum tot ce pot conștientiza e senzația de abis irezistibil pe care gura ta o trezește în mine.  De la distanța asta îmi simt inima zvâcnind la fel de tare ca în viteza năucitoare a unei motociclete, câmpul meu vizual se reduce la imaginea buzelor tale așteptându-le pe ale mele să îți taie răsuflarea într-un moment irepetabil de primă atingere.

Și acolo, în acel moment infinit de tensiune răvășitoare, zăbovesc... vreau să îmi amintesc tot despre acest moment. Vreau să iau cu mine ritmul accelerat și sacadat al respirației tale, sau poate e doar al respirației mele, cine își mai dă seama acum, vreau să îmi amintesc senzația mâinii tale poposite pe șoldul meu parcă împingându-mă înspre gura ta, gustul tău pe care îl intuiesc și în care vreau să mă cufund pierdută. Mai scurtez spațiul dintre noi cu o respirație adâncă și plonjez pe buzele tale umezite. Iar tu mă primești... oh, cum mă așteptai... trup flămând de atingerea mea, suflet însetat de ființa mea. Iar eu... eu nici nu știam că te aștept, nu știam că te doresc, nu știam că îmi lipsești. Un sărut, un moment și mi-era limpede, cum să nu am treabă cu așa buze care în ale mele își au clar pereche, cum să nu am treabă în așa brațe care știu să mă cuprindă toată, dar în care mă simt mai eu ca niciodată, cum să țin departe așa pasiune tulburătoare?!       

Îmi place că nimic din tine nu e previzibil, nu mă așteptam la așa dorință și atracție electrizante, nu mă așteptam la atâtea senzații năucitoare și dezarmante, nu mă așteptam să fiu cucerită împotriva voinței mele, dar bănuiesc că toate astea fac o poveste extraordinară, iar pe mine norocoasa care o poate spune.   

Te mai oprești vreodată, femeie?!

Te oprești vreodată, femeie, să-ți privești viața așa cum e ea? Nu așa cum te plângi tu de multe ori că ar fi, ci cum este ea de fapt. Tu te plângi că muncești prea mult, că n-ai timp de nimic, dar nu trece o zi fără să fii înconjurată de oameni frumoși care să-ți facă zilele senine. Cum reușești? Ai zile întregi când ești prea tristă să zâmbești de una singură, dar ai cel puțin un motiv să o faci în fiecare zi.

Te oprești vreodată, când ți se pare că nimic nu-ți merge așa cum trebuie, să vezi câtă iubire ai în viața ta și mai ales că ai iubire acolo unde alții au poate doar frustrări și deziluzii, că ai iubire în acel "Bună dimineața!" care te face să zâmbești cu soarele în priviri sau în acel "Somn ușor!" spus când deja ești pe jumătate adormită. Oprește-te din când în când și simte toată iubirea asta cu care te-ai înconjurat, pe care o îngrijești zi de zi poate instinctiv, poate conștient, dar care e acolo mereu, chiar și în momentele de tăcere, chiar și de la distanță. Oprește-te și trăiește-ți viața exact așa cum ți-ai construit-o, nu mulți au șansa asta.

Zâmbește când te privești în oglindă și te vezi frumoasă, ține minte lumina aia minunată pe care ți-o vezi în ochi după ce el te-a iubit cu pasiune și poartă-o cu tine oriunde ai merge. Râzi din toată inima și lasă lumea să râdă odată cu tine, să găsească în tine acel licăr de viață trăită cu bucurie și drăgălășenie, acea fericire de a fi femeie, femeie iubită și răsfățată de soartă. Cu toții căutam iubire în viețile noastre, chiar și atunci când nu vrem să recunoaștem și fără ea, lumea pare superficială, fără substanță. In numele iubirii se fac declarații grandioase, gesturi impresionante, sacrificii dureroase, dar de multe ori tot ce avem de făcut este să trăim frumos îmbrățișând iubirea care ni se oferă și asta n-ar fi niciodată o viată irosită. Iar din asta clar n-ar trebui să te oprești vreodată.

Nu te opri din a vedea binele și frumosul în oameni, din a găsi fericirea în lucruri mărunte, dar prețioase. Nu te opri din a da șanse oamenilor de a îți arăta candoare, frumusețe și pasiune acolo unde poate nici nu te gândești că le vei găsi. Lasă oamenii să te surprindă și surprinde-i și tu la rândul tău. Fii spontană, imprevizibilă, jucăușă, nu lua mereu viața atât de în serios, fii copilă și femeie în același timp. Lasă-te iubită și iubește mai mult cu fiecare zi, nu te obișnui cu iubirea, tratează-o așa cum merită, ca pe cel mai prețios dar pe care l-ai primit de la viață. 

Există multe lucruri de care ar trebui să ne temem în viață, dar niciodată n-ar trebui să ne temem de iubire și de noi înșine. Teme-te să nu pierzi iubirea și mai ales teme-te să nu te pierzi pe tine însăți. Tu ești singura care decide cât de frumos și de plin poți să trăiești. Așa că oprește-te, femeie, și privește cât îți e viața de frumoasă!  

Când ți-e sexul cel mai dulce?!

Când e, ar spune unii... mai ales reprezentanții sexului puternic. Dar chiar și printre ei am descoperit bărbați cărora nu le e totuna dacă au lângă ei un gen de femeie sau altul. Nu le e totuna dacă au în patul lor o femeie timidă care doar așteaptă să facă ei lucruri sau dacă au o femeie pasională care îi stimulează și le aprinde imaginația. Vine o vreme cred, în viața unui bărbat, când începe să-și dea seama ce vrea, ce caută, ce îl satisface cu adevărat și atunci i se rafinează încet-încet gusturile și odată cu ele și femeile. Și atunci ce dulce-i sexul! 

Dulce-i când ai lângă tine un bărbat care te vede pe tine, care îți adoră trupul din priviri, din atingeri și sărutări, care îți cere ostentativ să te atingi sub privirile lui tulburătoare, iar tu să nu te poți împotrivi nicicum. Dulce-i când nu-ți poți întoarce privirea din privirea lui și simți toată intimitatea și energia crescândă dintre voi. Când i te abandonezi trup, suflet pierdut de femeie în masculinitatea lui adictivă, năucită de absurditatea poetică a unui moment de pasiune infinită.

Lor nu le e totuna când se oglindesc, bărbați puternici, sexuali, virili în trupul tău de femeie firavă, dar atât de expresiv, simfonie de trăiri și sunete care le îmbată auzul și le mângâie simțurile. Iar ție nu ți-e nici pe departe totuna când ai lângă tine un bărbat care îți trezește dorința doar la auzul vocii lui, când e suficient să-l asculți vorbindu-ți despre nimicuri și în mintea ta să revină brusc, aproape zguduitor imagini de pasiune răvășitoare între voi.

Nu ți-e totuna când ești în brațele lui lăsându-te iubită până când cuvintele devin de prisos între voi și nu mai rămâne decât pasiunea în cea mai pură formă a ei, trupuri ce-și vorbesc prin atingeri năucitoare și gemete răscolitoare, transcendând simplul, banalul și ridicându-vă trupurile la un nivel mult mai profund și mai împlinitor.

Nimic însă nu se compară cu sexul însoțit de iubire. Când iubirea se strecoară pe nesimțite între voi, ea dărâmă orice zid, orice inhibiție sau reținere oricare dintre voi ar mai avea și rezultatul este spectaculos. Dacă ai deja un bărbat care te face să vibrezi în pat, odată ce ajungi să-l iubești fiecare atingere a lui îți atinge sufletul, fiecare sărut îți marchează trupul, fiecare cuvânt îți construiește lumi de plăcere nesfârșită. Și da, nu pot decât să spun că dulce-i sexul când iubesc și sunt iubită, cu sau fără cuvinte,  dar musai cu mult sentiment și emoție.

Nu vreau o vară cu tine.

Nu vreau o vară cu tine, nu vreau nici o toamnă, o iarnă, și cu atât mai puțin o primăvară... le vreau pe toate cu tine! Vreau să mă cunoști în toate anotimpurile și mai ales, vreau să-mi iubești toate anotimpurile. 

Vreau să descoperi cum mă bucur ca o copilă de frumusețea și parfumul primelor zambile, să vezi cum îți port mândră mărțișorul dăruit la încheietura mâinii, să mă săruți dulce sub un cireș abia înflorit și să îmi șoptești că voi fi mereu primăvara ta.
Vreau multe dimineți de vară în care să ne bem cafeaua pe terase îmbăiate-n soare, vreau după-amiezi răcoroase de conversații triviale sau plimbări amețitoare, și nu știi cum vreau seri fierbinți de pasiune mereu crescândă și mereu mistuitoare. Aș vrea toate zilele mohorâte să mi le petrec cu tine printre cearceafuri și să-ți adorm istovită în brațe ascultând ropotul ploii bătând în fereastră.

Vreau să-mi spui "te iubesc!" și să-mi înseninezi cele mai ploioase zile, să-mi mormăi dulce în ureche și să-mi trezești poftele în dimineți leneșe. Vreau să mă hrănești grijuliu înainte de a-mi bea cafeaua și să-mi zâmbești dulce când te ascult cuminte. 

Vreau să mă cuprinzi în brațe când cuvintele devin neîncăpătoare pentru imensitatea trăirilor și să descopăr în îmbrățișarea ta toată iubirea aceea nespusă, dar simțită până în măduva oaselor. Vreau momentele noastre de liniște să vorbească mai tare decât orice cuvânt și sufletele noastre să-și găsească mereu drumul unul către celălalt.

Nu vreau o vară cu tine, te vreau doar pe tine!

Despre mâna ta am să scriu un roman...

"În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale,

Și-așa de visătoare, ca de femeie îmi par,

Dar ard și dor pe brațe până la umăr goale,

De-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar.

Știu orice linie sau vinișoară albăstrie

A mâinii tale, orișicât de ne-nsemnată,

După cum și dânsa pe de rost mă știe

Și să mă uite n-ar mai putea vreodată." Mâna ta - Magda Isanos

Despre mâna ta am să scriu un roman, despre ea și a ei măiestrie în a mă cuceri și recuceri iar și iar fără a-mi da altă opțiune decât de a mă lăsa cucerită. Mâna ta de bărbat, aspră pe alocuri, dar fermă și delicată totodată în atingeri. Mâna ta știutoare care ți-a deschis calea spre inima mea înaintea vorbelor tale și a cărei mângâiere mi-a trezit sufletul. O simt ca și ieri alunecându-mi ușor pe spate și lăsând în urma ei o poveste încă nescrisă. 

În mâna ta mâna mea se uită mereu, acolo ea se simte protejată. Îți simte palma caldă și strângerea ușoară și știe că în ea își are veșnic sprijin. În mâna ta obrazul meu se alintă, zâmbesc mereu și roșesc ca o copilă de fiecare dată când palma ta obrazul mi-l cuprinde și încet mi-l apropie de buzele tale într-o dulce sărutare.

Nicicând nu simt o fericire mai răscolitoare decât în diminețile în care vârfurile degetelor tale îmi caută abia trezite moliciunea trupului și încet-încet îmi redescoperă, parcă mereu uimite de încântare, rotunjimile calde. Trupul meu este o pânză albă pe care mâna ta pictează o capodoperă de senzații și simțiri, un minunat peisaj de emoții și trăiri, fiecare spectaculoase în momentul lor. 

Pe brațul tău adorm mereu atât de liniștită și îmi reglez bătăile inimii după respirația ta caldă pe fruntea mea, pe brațul tău puternic care îmi veghează somnul și în palma ta care dulce îmi cuprinde sânul. Și dulce mi-e somnul... și dulce trezirea...

Iar mâna ta e mereu acolo, să scrie o poveste, adânc simțită-n trupul meu și perfect conturată în mintea mea. O poveste pe care o retrăiesc iar și iar până ajung să o trăiesc pe următoarea... scrisă tot de mâna ta.

Iubește până acolo unde nu doare.

Iubirile încep toate frumos, fiori minunați care îți răscolesc sufletul, emoții și trăiri care îți dau lumea peste cap, euforii din care nu vrei să îți mai revii, dar nu toate iubirile se și termină la fel de frumos sau măcar decent. Sunt iubiri care te zguduie din temelii, te lasă frânt și îți răpesc curajul de a mai crede în altă iubire. Dar tot de la început se și cunosc cele mai multe iubiri, semnele sunt toate acolo și dacă am fi suficient de sinceri cu noi înșine, am recunoaște chiar de la început unde se îndreaptă acea iubire. Dar cei mai mulți dintre noi nu facem asta, ne găsim scuze pentru fiecare cuvânt nespus la timpul lui, pentru fiecare telefon sau mesaj nedat când îl așteptam, pentru fiecare reacție nelalocul ei. Ne mințim singuri că sunt lucrurile abia la început, că va fi altfel mai târziu... Niciodată nu este... mai rău da, mai bine aproape niciodată. Și atunci îmi vine în minte inevitabila întrebare - de ce nu renunțăm când trebuie? De ce ne facem rău singuri? 

Am văzut și văd în continuare femei care fac compromisuri în relații care nu le aduc nimic decât regrete la sfârșit și aceleași femei, sau chiar și bărbați, care aleg mereu și mereu același tipar fără să învețe nimic din relațiile eșuate. Cel mai frecvent tipar cred pe care îl văd este cel legat de disponibilitate - disponibilitate fizică, afectivă. De orice fel ar fi, dacă nu se regăsește în aceeași măsură la amândoi, deja se creează un dezechilibru care încet-încet începe să roadă relația. Eu personal n-am fost niciodată genul de femeie care să alerge după bărbați indisponibili sau bărbați care să mă trateze cu indiferență, în nici un caz. Mie mi-au plăcut bărbații care m-au vrut și ei înapoi și care mi-au arătat-o cum au știut ei mai bine. Nu mi se pare nimic mai irezistibil decât sentimentul că ești dorită și iubită în aceeași măsură în care tu te dăruiești. Nu mi-au plăcut niciodată jocurile de-a șoarecele și pisica. Mă vrei, arată-mi-o! E atât de simplu. 

Am mai spus-o de multe ori și cred cu tot sufletul că alegerile noastre sunt cele care ne fac sau nu fericiți. Multe femei cred că se tem de singurătate și aleg să rămână în relații nepotrivite, dar de multe ori cred că asta doare mai tare. Mi-ar plăcea să văd mai des femei curajoase și care se iubesc pe ele însele suficient de mult încât să renunțe atunci când nu le mai e bine, atunci când doare. Eu una cred că e atâta iubire de trăit pe lumea asta, încât nu merită să pierzi nici o clipă nedându-ți șansa asta.

Pasiune...

Te văd... în sfârșit, privirea mea însetată de dor și așteptare te zărește pe cealaltă parte a drumului; timpul devine brusc infinit, iar inima mea uită să mai bată o clipă, doar ca mai apoi să izbucnească într-o mie de bătăi incontrolabile. Privirile ni se întâlnesc din depărtare și în acel moment lumea din jurul nostru dispare fiind înlocuită de micul paradis care e lumea visurilor noastre.

Ajungi lângă mine și mă cuprinzi în brațele tale puternice și îmi doresc să rămân acolo o veșnicie și înc-o zi... Mă cufund în mirosul năucitor al pielii tale, în căldura îmbrățișării tale, iar sărutul tău îmi trezește toate simțurile.

Cuvintele par să-și fi pierdut rostul în această reîntâlnire mult visată, dar cumva reușesc să-ți șoptesc ca mi-ai lipsit enorm. Abia ce cuvintele mi s-au dezlipit de pe buze, îmi dau seama că nu înseamnă mai nimic pe lângă imensitatea emoțiilor și trăirilor care mă copleșesc. Tu îmi zâmbești și mă cuprinzi strâns de mână ca și când știi că dacă mi-ai da drumul nu m-aș putea ține singură pe picioare și astfel mă conduci spre o cameră cu un pat alb și pufos gata pregătit sa fie martorul unei patimi atât de nebune ca a noastră.

Deși simțim amândoi că nu mai putem aștepta nici o secundă pentru a fi cu celălalt, reușim cumva să începem încet și amețitor de senzual să ne iubim.

Mă tragi lângă tine cuprinzându-mi mijlocul cu brațul tău în timp ce cu cealaltă mână îmi mângâi obrazul, buzele, pe care apoi mi le săruți ușor, gâtul, înfiorându-mă instant și apoi cobori către un sân care așteaptă nerăbdător atingerea ta.

Ma întorci cu spatele la tine și îmi ridici ușor tricoul... trăiesc atât de intens senzația mâinilor tale alunecând pe spatele meu, peste sânii mei, pe umerii mei... simt că ai vrea să-ți întipărești trupul meu într-un tablou al imaginației tale pe care să-l redescoperi de fiecare dată când îți zboară gândul spre mine.

Tricoul meu ajunge inevitabil pe jos împreună cu al tău... mă ridici în brațele tale ca pe un fulg și mă așezi pe patul moale lăsându-mă să simt asupra mea presiunea corpului tău deja înfierbântat. Continui să-mi săruți gâtul, sânii, abdomenul vibrând de plăcere... îmi pierd mâinile prin părul tău moale și te mai trag din când în când spre mine... te privesc și te sărut apăsat.

Pantalonii ni-i pierdem la fel de repede cum ne-am pierdut și capul.

Gem adânc simțindu-ți mâinile urcând pe coapsele mele.

Mâinile tale își continuă drumul lasciv pe trupul meu și mă fac să-mi doresc mai mult și mai mult. Amâni însă atât de incitant și răscolitor următorul nivel prin mângâieri pe care le resimt până în adâncul sufletului și atingeri care mă fac să visez mult timp după ce nu le mai simt fizic. Îmi simt tot corpul cum se aprinde și reacționează la atingerea ta; mă tragi deasupra ta, îmi mușc buza de jos și îți zâmbesc apoi cu ochii plini de dorință.

Îți strâng între coapse șoldurile puternice și te simt atât de bărbat în mine, tu îmi cuprinzi fesele și mă tragi încet spre tine răscolindu-mă cu fiecare mișcare. Îmi arcuiesc ușor spatele și mă sprijin cu o mână de piciorul tău în timp ce cu cealaltă mă mângâi ușor.

Printre gemete și mișcări lascive te privesc și te văd zâmbind și te simt atât de aproape de mine, te simt acolo, complet prezent și îmi încânți sufletul.

Ma aplec spre tine, te sărut și îți șoptesc că te vreau mereu așa, fierbinte, pasional, fascinat de trupul meu. Îmi răspunzi că niciodată nu vei înceta să mă dorești și să mă faci femeia ta. Îți simt cuvintele până în vârful degetelor și îmi înfig unghiile în pielea ta în momentul în care îmi simt toți mușchii contractându-se și apoi relaxându-se într-o dulce și sublimă eliberare...