Anotimpul meu preferat?... Anotimpul iubirii.

Am gasit intotdeauna ceva inspirational in ciclicitatea vremii si in felul in care natura, desi vesnica, moare si renaste in fiecare an sub ochii nostri uimiti de fiecare data. Desi pot spune cu usurinta ca prefer vara insorita si calduroasa unei ierni incapatanate si nesuferite, inteleg totusi rostul fiecarui anotimp si incerc mereu sa iau aminte de acest spectacol maiestuos la care asistam in fiecare an.

Nu am putut sa nu remarc anumite similaritati intre cursul anotimpurilor si cel al iubirii; etapele de cele mai multe ori sunt aceleasi, uneori poate mai greu de sesizat, dar acolo fara doar si poate. Fiecare iubire incepe aproape la fel ca si primavara -  exploziv, plina de culoare, de viata, simti ca renasti cu totul, ca esti alt om si sufletul iti este invadat de speranta si frumusete. Nimic aproape nu te poate face sa crezi ca acest sentiment va disparea vreodata, totul e o continua euforie si nu lasi nimic sa te convinga de contrariu. E drept ca poate mai ai si zile mai ploioase in care soarele poate se arata mai greu, dar nu le dai prea mare importanta, doar sunt ploi scurte de primavara, trec imediat si tu revii la nebunia si extazul tau neintinate. Daca esti norocos din acele zile incredibile de primavara aluneci usor intr-o vara fierbinte, plina de pasiune, in care te regasesti cu totul si stii ca acesta e anotimpul tau preferat. Pe acesta vrei sa il traiesti cat mai mult, stii ca aici te asteapta implinirea si te bucuri de el cu tot ce ai. E drept ca primavara vine cu o emotie aparte si iti deschide sufletul catre viata si catre iubire, acei fluturasi pe care ii simti in stomac cand te gandesti la el sunt de neinlocuit, dar cumva prefer ce vine dupa toate astea. Ador etapa in care ajung sa cunosc cu adevarat un barbat, momentele in care devin cu adevarat intima cu el, in care ne apropiem sufleteste, in care ii cunosc si mintea si sufletul, nu doar trupul. Pentru mine asta e o vara perfecta, acel anotimp in care ne descoperim cu totul si ne apropiem complet.

Toamna si iarna sunt pentru mine anotimpuri de incercare, acele etape in care stii daca iubirea va supravietui si va merge mai departe sau nu. Incercarile pot fi grele si istovitoare, pot veni zile in care te gandesti ca mai bine ai renunta la tot, zile in care ti-e greu sa vezi soarele din spatele norilor apasatori. Dar daca ceea ce ai este real si merita sa lupti pentru a pastra acea iubire si reusesti cu multa rabdare si vointa sa treci peste tot, primavara care te asteapta dupa este cu atat mai infloritoare si imbatatoare pe cat a fost iarna de lunga si incrancenata. 

Am trait astfel de iubiri incercate si nu-mi doresc mai departe decat o vara cat mai lunga si plina de zile insorite si daca trebuie sa mai vina si iarna, macar sa fie una blanda... 

Despre iubirea simpla... cea de toate zilele...

N-am inteles niciodata de ce se acorda atat de mare importanta zilelor aniversare, de orice fel ar fi ele, de nume, de casnicie, de relatie - n-am inteles de ce doar o zi din an poate fi atat de speciala incat sa merite sa fie sarbatorita. De ce nu si oricare din restul zilelor? Doar ziua in care ati inceput o relatie a fost o zi atat de speciala incat sa merite o recunoastere oficiala? Dar ziua in care ti-a zambit pentru prima oara la micul-dejun dupa ce ai iubit-o o noapte intreaga cu tot ce ai avut - trup, suflet, speranta - oare nu merita si acea zi o apreciere aparte? Sau ziua in care sufletul ei era atat de plin de iubire pentru tine incat nu a putut sa se mai abtina si ti-a zis ca te iubeste la ureche inconjurat de toti prietenii tai apropiati? Eu cred ca si aceste zile merita sa fie amintite si sarbatorite cu si mai multa daruire si iubire decat am primit fiecare dintre noi pana in acel moment si sa pastram cumva in noi magia unor momente speciale care ne-au incantat sufletele si ne-au inmuiat genunchii. 

Astazi mi-am invitat iubitul sa sarbatorim 12 ani, 5 luni si o zi de cand suntem impreuna. Si, desi la inceput am crezut ca i se va parea un pic caraghioasa invitatia, am mers pana la capat cu ea si am fost surprinsa sa vad ca si el a fost incantat de idee. Nu e nimic mai natural si mai incantator decat sa te bucuri de persoana de langa tine oricand simti nevoia de asta, nu trebuie sa astepti inca 3 sau 5 luni pana la aniversarea voastra pentru a bea impreuna un pahar de vin si ai spune cat de mult il apreciezi si cata fericire iti aduce sa il ai in viata ta. Poate unii cred ca dupa foarte multi ani de relatie lucrurile astea se subinteleg si nu mai e nevoie de astfel de momente sau cuvinte...nimic mai gresit! Avem mereu nevoia de a ne simti doriti, apreciati si iubiti, si in relatiile care chiar functioneaza nici nu e nevoie de prea mult efort pentru a-l face pe celalalt sa simta toate lucrurile astea. Sunt suficiente momentele adevarate de intimitate si mici gesturi presarate de-a lungul zilelor obisnuite pentru a arata ca esti mereu acolo. 

Apreciez oamenii care au inteles aceste lucruri poate neinsemnate privite din afara, dar care au un efect imens privite de aproape. Sa vii acasa dupa o zi interminabila la munca si sa gasesti pe masa din bucatarie un buchet de flori si o ciocolata doar pentru tine e unul dintre gesturile care imi merge la suflet de fiecare data. Sa imi surprind iubitul cu un desert pregatit de mine in mijlocul saptamanii e iarasi o bucurie pe care nu mi-o poate rapi nimeni si nimic. O viata frumoasa e o viata presarata de astfel de mici momente pe care, daca esti suficient de norocos sa ai cu cine sa le imparti, nu trebuie sa le subestimezi niciodata, ci doar sa cauti sa le inmultesti mereu. 

Cred ca sunt foarte multi cei care asteapta acea iubire extraordinara sa apara in viata lor, o iubire ca aceea despre care citim in romane sau vedem in filme. Doar ca nimeni nu cred ca se gandeste ca acea iubire dureaza doar 90 minute cat tine filmul sau 250 de pagini cat are cartea...eu vad extraordinara o iubire pe care o regasesti in fiecare zi, pe care o auzi in bataile inimii cand auzi glasul iubitului la telefon, pe care o simti in curbura spatelui cand te inconjoara cu bratele si te saruta sau pe care nu o poti nega nici atunci cand esti suparata pe el. Pentru mine asta inseamna o iubire extraordinara - o iubire care dureaza, care nu se stinge la prima piedica din drum - si nu ma voi multumi niciodata cu mai putin de atat.

 

Nu sunt o romantica,dar ma tratez...

Desi s-ar putea sa fiu contrazisa, eu personal nu m-am considerat niciodata ceea ce se cheama o romantica incurabila, nu cred ca sunt nici macar una moderata. Am avut intotdeauna o doza de cinism suficient de mare incat sa-mi dezarmez singura toate miturile romantice care incepeau cu un el, frumos ca rupt din soare, cu bratul plin de flori si buzele de cuvinte dulci si terminandu-se cu o nunta ca-n povesti de 3 zile si 3 nopti.

Am apreciat intr-o relatie umorul, pasiunea, conexiunea emotionala si cea intelectuala inaintea gesturilor romantice si a declaratiilor inflacarate. Nu m-au dat pe spate pana acum buchete enorme de flori trimise cu cine stie ce ocazie, dar am apreciat o floare sau trei sau cinci daruite din inima fara o ocazie speciala, ci doar pentru ca acel cineva s-a gandit la mine; nu m-a impresionat un "te iubesc" sau "imi placi" spuse in gura mare doar pentru urechile altora, dar mi-a mers la suflet un "imi esti draga" stiut doar de mine si el si momentul perfect in care mi-a fost spus. Nu sunt adepta gesturilor romantice grandioase, ci mai degraba a celor mici, dar de valoare... Acelea pe care uneori le vad doar eu, dar stiu ca vin din suflet si asta le da adevarata valoare.

M-am gandit la cateva momente romantice transformate deja in clisee si am realizat, prin prisma a ceea ce am trait eu in acele momente, ca exista si un motiv pentru care au devenit clisee si anume ca alaturi de persoana potrivita pot avea o incarcatura emotionala deosebita. O plimbare romantica sub un cer instelat si cu luna plina mi se parea ceva pe cat de banal, pe atat de supraestimat pana in acea noapte racoroasa cand el m-a tinut in bratele lui sub o luna plina senzationala si m-a sarutat atat de tandru incat m-am ridicat pe varfuri doar ca sa nu-mi dea drumul prea repede. Felul in care razele lunii ii luminau chipul si cum de aproape buzele lui pareau pictate in tonuri de gri si argintiu deopotriva au facut timpul sa stea pe loc si acele momente sa ramana cu mine de fiecare data cand privesc o luna plina.
O cina romantica la lumina lumanarilor imi suna aproape plictisitor, nu insa si in serile incantatoare de vara cand luam o cina tarzie intr-un cadru superb, cu un pahar de vin bun, muzica in surdina si cea mai placuta companie, el. Orele in care conversatia curgea intre noi atat de natural pareau uneori clipe, clipe pline insa care se terminau doar pentru a face loc altora inca si mai vii si memorabile. 

As adauga la aceste momente cumva consacrate intr-un repertoriu de astfel de scenarii romantice si faptul ca romantismul este un sentiment ce vine din inima, din tandretea pe care celalalt o trezeste in tine si orice gest poate fi la momentul potrivit romantic. Poate fi un simplu sarut care sa iti inmoaie genunchii, poate fi o strangere de mana atat de intima incat sa nu vrei sa-ti mai desprinzi mana din mana lui sau poate fi manunchiul de flori de camp pe care le privesti a doua zi dimineata pe masa si zambesti din toata inima simtind cu cat drag ti le-a daruit cu o zi inainte. Romantismul nu se invata as zice eu, el se simte...si iti iese cu adevarat cand esti sincer si iti lasi sufletul sa vorbeasca prin gesturi si nebunii marunte.