O ultimă oară...

Cu tine totul pare nou, abia început, nici o atingere nu e la fel ca cea dinaintea ei, fiecare privire pare să se adâncească mai mult, fiecare cuvânt șoptit în ureche pare să trezească mai mult. Îți stau cuminte în brațe sub pătura caldă şi aştept aproape cu răsuflarea tăiată atingerea delicată a palmei tale... îți simt brațul încordându-se uşor înainte de a-ți simți vârful degetelor alunecând pe mijlocul meu, pe coapsa mea lăsând mii de fiori drept martori ai trecerii lor pe acolo. Tot corpul îmi reacționează la tine, spatele mi se cambrează căutându-ți şoldurile, umerii mi se relaxează sub respirația ta caldă, buzele mi se întredeschid pentru a lăsa liber un suspin prea mult reținut.

Se spune că nu poți retrăi uşor o primă oară - un prim sărut, o primă îmbrățişare, o primă atingere - dar tu cumva reuşeşti să îmi readuci toate aceste momente şi să mi le imprimi în minte şi în suflet de fiecare dată. Fiecare ultima oară cu tine se simte ca prima oară, emoțiile sunt toate acolo, trezite de cel mai mic gest - un cuvânt spus la timpul lui, o atingere neaşteptată, un sărut... Şi apoi timpul se opreşte în loc. Mă las cuprinsă de acel val imens de emoții şi trăiri şi restul lumii dispare. Suntem doar noi şi o pasiune hrănită de trupurile noastre, de sufletele noastre.

Pentru ce trăiesc cu tine cuvintele par puține, neîncăpătoare... mă uimeşte de fiecare dată intensitatea sentimentelor pe care mi le trezeşti, ca şi naturalețea şi simplitatea lor. Cu tine mi-e bine, în brațele tale găsesc o linişte care-mi încântă sufletul. Când îmi eşti atât de aproape, la o distanță de un sărut pe umăr, mă simt eu cu adevărat, atunci poți vedea cel mai bine cine sunt şi ce-i cu mine. Atunci mă poţi privi şi-mi poţi citi în suflet, e tot acolo cu tine. 

Adună-te, femeie!

"Adună-te, femeie şi scrie ceva frumos!"... am citit cuvintele spuse de un prieten drag şi în sufletul meu parcă s-a făcut brusc mai lumină. Cumva cuvintele astea au rezumat toată drama pe care mi-am creat-o singură în ultima vreme, toate momentele de îndoială, de nesiguranță şi nelinişte care parcă m-au ținut pe loc, fără să-mi dea vreo şansă de a mai vedea ce e frumos şi curat în jurul meu. Dar vine un moment când, dacă eşti norocos, cineva îți spune "adună-te" şi ştii că e de ajuns. Vine un moment când nu poți decât să respiri adânc şi să laşi lucrurile să fie ceea ce sunt, să îți faci curat în suflet, să schimbi ce poți schimba și să accepți ce nu poți schimba. Să accepți că nu totul ți-e cuvenit în viața asta și mai ales să înveți să trăiești cu faptul că uneori iubirea nu e de ajuns. 

Cred că orice femeie își dorește ca bărbatul pe care ea îl alege să-i fie iubit, amant, prieten sau toate la un loc să o dorească la rândul lui suficient de mult încât să lupte pentru ea, pentru ei. Să lupte contra prejudecăților lumii, să lupte contra obstacolelor dintre ei, să lupte cu toți demonii ei și să câștige de fiecare dată, chiar și atunci când ea nu știe. Cred că o femeie își dorește un prinț pe un cal înaripat, dar care să nu o salveze de restul lumii, ci de ea însăși. Dar când prințul nu numai că nu o salvează, dar o lasă să se înece în propriile coșmaruri, când liniștea dintre ei este o imensitate de sentimente nespuse, de trăiri neînțelese, totul se transformă, iubirea e înlocuită de îndoială, euforia de tristețe și într-un final de gol.      

          

Fiecare iubire pierdută ne smulge o bucățică de suflet pe care simți că n-o vei mai găsi niciodată,  cu fiecare "te iubesc!" rostit fără să primeşti un răspuns înapoi ceva în tine se stinge, simți acel foc care altă dată te mistuia cum se transformă uşor în cenuşă. Dar uneori acolo în acea cenuşă, în acea umbră a unei iubiri netrăite pe deplin găseşti forța să mergi mai departe, să-ți dai şansa să fii iar tu, aceea de care el poate s-a îndrăgostit, găseşti forţa să zâmbeşti iar şi să-ți spui "Adună-te, femeie şi trăieşte frumos!".