Despre mâna ta am să scriu un roman...

"În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale,

Și-așa de visătoare, ca de femeie îmi par,

Dar ard și dor pe brațe până la umăr goale,

De-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar.

Știu orice linie sau vinișoară albăstrie

A mâinii tale, orișicât de ne-nsemnată,

După cum și dânsa pe de rost mă știe

Și să mă uite n-ar mai putea vreodată." Mâna ta - Magda Isanos

Despre mâna ta am să scriu un roman, despre ea și a ei măiestrie în a mă cuceri și recuceri iar și iar fără a-mi da altă opțiune decât de a mă lăsa cucerită. Mâna ta de bărbat, aspră pe alocuri, dar fermă și delicată totodată în atingeri. Mâna ta știutoare care ți-a deschis calea spre inima mea înaintea vorbelor tale și a cărei mângâiere mi-a trezit sufletul. O simt ca și ieri alunecându-mi ușor pe spate și lăsând în urma ei o poveste încă nescrisă. 

În mâna ta mâna mea se uită mereu, acolo ea se simte protejată. Îți simte palma caldă și strângerea ușoară și știe că în ea își are veșnic sprijin. În mâna ta obrazul meu se alintă, zâmbesc mereu și roșesc ca o copilă de fiecare dată când palma ta obrazul mi-l cuprinde și încet mi-l apropie de buzele tale într-o dulce sărutare.

Nicicând nu simt o fericire mai răscolitoare decât în diminețile în care vârfurile degetelor tale îmi caută abia trezite moliciunea trupului și încet-încet îmi redescoperă, parcă mereu uimite de încântare, rotunjimile calde. Trupul meu este o pânză albă pe care mâna ta pictează o capodoperă de senzații și simțiri, un minunat peisaj de emoții și trăiri, fiecare spectaculoase în momentul lor. 

Pe brațul tău adorm mereu atât de liniștită și îmi reglez bătăile inimii după respirația ta caldă pe fruntea mea, pe brațul tău puternic care îmi veghează somnul și în palma ta care dulce îmi cuprinde sânul. Și dulce mi-e somnul... și dulce trezirea...

Iar mâna ta e mereu acolo, să scrie o poveste, adânc simțită-n trupul meu și perfect conturată în mintea mea. O poveste pe care o retrăiesc iar și iar până ajung să o trăiesc pe următoarea... scrisă tot de mâna ta.

Iubește până acolo unde nu doare.

Iubirile încep toate frumos, fiori minunați care îți răscolesc sufletul, emoții și trăiri care îți dau lumea peste cap, euforii din care nu vrei să îți mai revii, dar nu toate iubirile se și termină la fel de frumos sau măcar decent. Sunt iubiri care te zguduie din temelii, te lasă frânt și îți răpesc curajul de a mai crede în altă iubire. Dar tot de la început se și cunosc cele mai multe iubiri, semnele sunt toate acolo și dacă am fi suficient de sinceri cu noi înșine, am recunoaște chiar de la început unde se îndreaptă acea iubire. Dar cei mai mulți dintre noi nu facem asta, ne găsim scuze pentru fiecare cuvânt nespus la timpul lui, pentru fiecare telefon sau mesaj nedat când îl așteptam, pentru fiecare reacție nelalocul ei. Ne mințim singuri că sunt lucrurile abia la început, că va fi altfel mai târziu... Niciodată nu este... mai rău da, mai bine aproape niciodată. Și atunci îmi vine în minte inevitabila întrebare - de ce nu renunțăm când trebuie? De ce ne facem rău singuri? 

Am văzut și văd în continuare femei care fac compromisuri în relații care nu le aduc nimic decât regrete la sfârșit și aceleași femei, sau chiar și bărbați, care aleg mereu și mereu același tipar fără să învețe nimic din relațiile eșuate. Cel mai frecvent tipar cred pe care îl văd este cel legat de disponibilitate - disponibilitate fizică, afectivă. De orice fel ar fi, dacă nu se regăsește în aceeași măsură la amândoi, deja se creează un dezechilibru care încet-încet începe să roadă relația. Eu personal n-am fost niciodată genul de femeie care să alerge după bărbați indisponibili sau bărbați care să mă trateze cu indiferență, în nici un caz. Mie mi-au plăcut bărbații care m-au vrut și ei înapoi și care mi-au arătat-o cum au știut ei mai bine. Nu mi se pare nimic mai irezistibil decât sentimentul că ești dorită și iubită în aceeași măsură în care tu te dăruiești. Nu mi-au plăcut niciodată jocurile de-a șoarecele și pisica. Mă vrei, arată-mi-o! E atât de simplu. 

Am mai spus-o de multe ori și cred cu tot sufletul că alegerile noastre sunt cele care ne fac sau nu fericiți. Multe femei cred că se tem de singurătate și aleg să rămână în relații nepotrivite, dar de multe ori cred că asta doare mai tare. Mi-ar plăcea să văd mai des femei curajoase și care se iubesc pe ele însele suficient de mult încât să renunțe atunci când nu le mai e bine, atunci când doare. Eu una cred că e atâta iubire de trăit pe lumea asta, încât nu merită să pierzi nici o clipă nedându-ți șansa asta.