Suntem atât de aproape încât aerul dintre noi e insuficient pentru amândoi, îmi simt mintea încețoșată, abia își mai poate susține toate argumentele alea interminabile pentru care nu ar trebui să îți cedez. De la distanța asta nu îmi mai aud decât pulsul nebunesc, trupul preia controlul asupra rațiunii, simțurile mi se ascut și își spun și ele la rândul lor punctul de vedere, tare, răspicat, imposibil de ignorat și aruncat într-un colț al minții. De la depărtare sau de la o distanță de un braț între noi mi-era mai ușor să îmi înghit pornirile, să-mi las mintea să se dea mare cum că știe ea mai bine și să fac bine să-mi văd de treaba mea - ce treabă am eu în vârful degetelor tale care se simt ca un curent electric prin tot corpul meu, ce treabă am eu pe moliciunea buzelor tale care-mi ard pielea și o liniștesc la loc?!
Și acolo, în acel moment infinit de tensiune răvășitoare, zăbovesc... vreau să îmi amintesc tot despre acest moment. Vreau să iau cu mine ritmul accelerat și sacadat al respirației tale, sau poate e doar al respirației mele, cine își mai dă seama acum, vreau să îmi amintesc senzația mâinii tale poposite pe șoldul meu parcă împingându-mă înspre gura ta, gustul tău pe care îl intuiesc și în care vreau să mă cufund pierdută. Mai scurtez spațiul dintre noi cu o respirație adâncă și plonjez pe buzele tale umezite. Iar tu mă primești... oh, cum mă așteptai... trup flămând de atingerea mea, suflet însetat de ființa mea. Iar eu... eu nici nu știam că te aștept, nu știam că te doresc, nu știam că îmi lipsești. Un sărut, un moment și mi-era limpede, cum să nu am treabă cu așa buze care în ale mele își au clar pereche, cum să nu am treabă în așa brațe care știu să mă cuprindă toată, dar în care mă simt mai eu ca niciodată, cum să țin departe așa pasiune tulburătoare?!
